Eu eram noua si el era nou. Aproape in fiecare dimineata, cand ieseam de la metrou, ma intalneam cu el la trecerea de pietoni, ne zambeam si ne salutam.
In timp, am inceput sa parcurgem impreuna drumul pana la birou si sa schimbam cate o vorba, apoi mai multe. Inevitabil (duh!), am ajuns sa ne imprietenim si pe net.
Vorbeam uneori destul de mult si conversatiile curgeau tare natural. Nu trebuia sa fac vreun efort ca sa duc discutia mai departe, si exact la fel se intampla si cand mergeam impreuna la serviciu. Energia circula libera.
Intr-o dimineata, energia s-a dat cu capul de un perete. Am iesit de la metrou si m-am surprins dorindu-mi mult - prea mult! - ca el sa fie acolo. Am inceput sa ma simt ciudat. Cred ca m-am speriat. Adica sigur m-am speriat. De mine, de el, de posibil si mai ales de improbabil.
Am iesit de la metrou si l-am vazut, ca de obicei, la trecerea de pietoni. Am pasit pana in spatele lui, dar am ezitat sa-i spun "buna". Am mers mai incet, avand grija ca el sa nu ma vada si sa nu-l ajung din urma.
Intr-o alta dimineata, am iesit inaintea lui de la metrou si l-am observat cu coada ochiului venind din spatele meu. Am asteptat sa-mi spuna "buna", dar nu mi-a zis. Am traversat trecerea de pietoni, cu inima mai grea decat o ancora ruginita, si am continuat sa merg. La un moment dat am intors capul si l-am vazut. Mergea mai incet, avand grija ca eu sa nu-l vad si sa nu ma ajunga din urma.
A fost un moment suprarealist, incredibil de comic si de dureros. Un moment in care m-am intrebat de ce m-am comportat asa, de ce s-a comportat asa. Intre noi se tesuse ceva, dar nu fusese un covor magic, ci doar o panza de paianjen.
Imaginea de aici.
