V-ati lovit vreodata de sentimentul de a ezita sa spui ceva despre cineva, mustrandu-va ca poate “nu-l cunosc suficient de bine, incat sa-mi permit sa vorbesc despre el”? Cand m-am gandit la acest aspect pe mine m-a intrigat intrebarea: oare cat de bine trebuie sa cunosti o persoana, pana sa iti dai seama ca nu ai nimic in comun, nu atat in sensul de activitati sau dorinte, ci mai degraba in sensul de coabitare in cadrul unei relatii de cuplu?
Pana la urma pentru a putea sa-ti traiesti viata astfel incat sa te bucuri cat mai mult de ea, chiar trebuie sa traiesti clipa, de fapt clipele, una cate una, iar ca sa te poti bucura de drumul acela in care iti descopri partenerul, este ideal sa pastrezi o urma de mister care sa te poata face dezirabil pe termen lung, intrigant in a fi descoperit si imposibil de deslusit in totalitate. Astfel ai toate sansele sa eviti concluzia la care ar putea sa ajunga partenerul - “Acum te cunosc ca pe o carte deschisa, dar imi dau seama ca suntem 2 straini”...
Bineinteles ca in urma unui astfel de drum al cunoasterii poti ajunge la concluzia ca “te cunosc atat de bine, incat imi dau seama ca suntem la fel”, dar paradoxal, acest lucru poate fi chiar mai grav, pentru ca puteti deveni atat de previzibili unul pentru celalalt, incat veti induce o stare de plictiseala si rutina asupra perceptiei unuia despre celalalt, care poate distruge relatia.
Mentinerea unui "val de mister" asupra propriei persoane poate fi un ingredient necesar (bineinteles insuficient) pentru o armonie longeviva. Cat de mare este valul respectiv de mister, depinde de fiecare dintre noi, de exemplu, daca vrem sa facem “plaja” sau “surf” in relatie. Insa daca mentii un “tsunami de mister” e posibil sa faci si victime colaterale...
Imaginea de aici
