Din cand in cand isi
intorcea privirea de la ochii ce parca ii sapau in cele mai ascunse
cotloane ale sufletului si asculta marea. Jumatatea asta de ora nu era ceea ce se
asteptase. Zgomotul valurilor ii aducea aminte unde este, cu cine si de ce. Si-ar
fi dorit sa poata da timpul inapoi si sa spuna Nu.
Timpul o
invatase sa fuga de situatiile care urmau sa se termine invariabil cu un „ce ar
fi fost daca”.
Luna iesise dintre nori si desena pe luciul apei o poteca argintata iar mirosul de sare....mirosul de sare o facea sa isi doreasca sa ii poata spune ce ii trecea prin minte in momentul ala. Sa riste si sa se arunce in „povestea ce nu avea sa fie” asa cum se aruncase cu cateva ore mai devreme in valurile marii - libera, fara restrictii si bucurandu-se de fiecare moment.
Luna iesise dintre nori si desena pe luciul apei o poteca argintata iar mirosul de sare....mirosul de sare o facea sa isi doreasca sa ii poata spune ce ii trecea prin minte in momentul ala. Sa riste si sa se arunce in „povestea ce nu avea sa fie” asa cum se aruncase cu cateva ore mai devreme in valurile marii - libera, fara restrictii si bucurandu-se de fiecare moment.
Erau deja de ceva vreme in coltul acela de plaja si, desi era clar o situatie de „ce-ar fi fost daca”, ii parea rau acum ca ii spusese ca nu ii poate da mai mult timp.
- Simt ca trebuie sa te vad. Nu stiu
sa iti explic de ce, dar am asa o senzatie ca trebuie sa te intalnesc. Iti cer
doar jumatate de ora.
- Ok, ca sa scapi de senzatie, iti
dau jumatate de ora. Mai mult nu pot.
- Mai mult nu iti cer. Asteapta-ma,
ajung cat de repede pot.
Cat l-a asteptat se mai
si intrebase daca e bine ce face. Da, se plictisea si poate ca timpul petrecut cu acest strain ar fi scos-o un pic din rutina. Cu toate acestea, intalnirea cu el era tot ceea
ce isi jurase ca nu va face niciodata. „Ce tie nu iti place, altuia nu-i face”. Invatase asta intr-un
mod pe care prefera sa il uite. Nu era doar un motto pe care il arunca in fata
cand vroia sa scape de ceva ce nu ii placea. Stia ca intr-un fel ea nu are nicio
vina, e singura, nu trebuie sa dea socoteala nimanui. Dar el nu era. Iar ea
stia asta si desi era vorba doar o cafea nu reusea sa scape de sentimentul ca
face ceva rau.
Oare de ce a insistat sa o cunoasca. O poza nu iti
spune mai nimic despre un om. Ce o fi citit in ochii ei de isi doreste atat de mult sa
ii vada de aproape. Mai bine ii spunea ca a intervenit ceva si nu mai poate iesi.
Oricum e o poveste ce se va termina inainte sa inceapa.
-Iti multumesc ca ai acceptat sa ne vedem. Stiu ca
nu poti sta mai mult, a trecut deja jumatate de ora.
-Aaaa, da, a trecut timpul, e momentul sa......
-Mi-as fi dorit sa putem.......
-Si eu.
Chiar si-ar fi dorit. Pentru prima data dupa foarte mult timp isi dorea cu adevarat. Au urcat in tacere in
masina si au pornit spre locul in care era ea cazata. In timp ce se indrepta spre camera si se intreba oare cat timp va fi bantuita de „ce ar fi fost daca” ii zburau prin minte franturi din conversatia ce ar fi putut sa fie:
- Nu trebuie sa pleci nicaieri, am mai mult de
jumatate de ora, ti-am zis atat doar asa, nu stiam ce o sa fie.
- Stiu. Am stiut asta de cand am vorbit, dar nu a contat. Am vrut sa te vad oricum. Trebuia
sa imi dau seama daca esti tu.
- Daca sunt eu, ce?
- Nu ce, cine.
- Cine, atunci?
- Stii si tu, nu trebuie sa intrebi.
- Da stiu, dar mi-ar fi placut sa te aud spunand-o.
- Nu pot..as vrea sa iti...., da nu....
- Stiu, am stiut si eu de la bun inceput. De asta
ti-am si dat doar jumamate de ora.
- De asta nici nu ti-am cerut mai mult.
“Si a gasit-o printre
miile de oameni indiferenti.
I-a zarit mai intai ochii (...) cu luminile calde
si moi.
S-a cutremurat pana in temeliile fiintei lui, ca si cand i s-ar fi
lamurit fulgerator toate misterele vietii. Apoi li s-au incrucisat privirile si
din uimirea ei a inteles ca si ea l-a recunoscut, desi nu l-a mai vazut
niciodata.”
- Liviu Rebreanu, Adam si
Eva
Imaginea de aici
