Trier - The Worst Person In The World

Trier. Joachim Trier. Daca in postarea anterioara faceam referire la Melancolia lui Lars von Trier, astazi o sa va vorbesc despre doua orase: Osloul lui Joachim Trier si Napoliul lui Paolo Sorrentino.

The Worst Person In The World surprinde cateva capitole din viata unei fete atat de ... normala. Insa tocmai normalitatea complica personajul, pentru ca normalitatea nu poate fi redata usor doar in alb si negru, ai nevoie de nuante. Actiunea se petrece in Oslo doar ca sa fie totul frumos. Cadrul este perfect si nu interfera cu personajele, cu povestea. Ar fi putut fi la Praga, daca Praga ar fi fost locuita de scandinavi. Mi-a placut acest film pentru ca pe cat de previzibil, pe atat este de surprinzator. Exact ca personajul principal: uman, simplu, scandinav, universal, rece la suprafata ca Osloul pe care nu-l cunosc.

La polul opus Napoliul lui Sorrentino din The Hand of God. Pe care l-am gasit cald, fierbinte. Sorrentino reuseste inca o data, sa creeze atmosfera. Numai ca atmosera pare recreata intr-un Napoli de astazi, cu personaje si povesti de ieri. Iar povestile sunt cam puse una langa alta ca sa sustina o butaforie in spatele careia nu exista un al doilea plan. A creat o senzatie de vis, frumos construit din faze sustinute pe... nimic. Sau, ca sa ii raspund eu personajului din film care il sfatuieste sa spuna, daca are ceva de spus: nu are nimic de spus.
Filmul se completeaza bine cu documentarul Maradona by Kusturica pentru titlu si context dar mai ales, la final, cu The Hand of God: Through the Eyes of Sorrentino. Cele 8 minute in care Sorrentino, o buna parte stand in fata blocului in care a locuit si care arata exact la fel ca in film acum 30 de ani, ne explica ceea ce acum devine evident. Apropos, mi-ar placea un apartament in acel bloc. Oare cat costa?

Cum ar fi daca Netflix s-ar duce la regizori si le-ar spune: uite noi avem banii astia. Am vrea sa ne faci un film in stilul tau dar care sa respecte ingredientele a,b,c.q si z din reteta noastra de succes. Iar atunci regizorii scot de la naftalina niste idei si o pun de un film win-win.

Sau, tu ca regizor te duci la Netflix cu un proiect pentru finantare. Iar ei iti spun ca nu fac arta, ci business si ar trebui modificat pe ici-colo, in partile esentiale. Drept urmare lasi proiectul acesta pentru alta data si alta finantare, si faci unul nou cu ce mai aveai prin mansarda la amintiri, il legi cu a,b, c q si z ca sa nu se taie si din nou win-win.

Cam asa si cu The Hand of God. Vizionare placuta non-stop!


Categorie: