Are legătură cu arcurile, cu arcele, cu timpul la propriu. La figurat, unește două epoci, două vârste, două ipostaze. În anii optzeci s-a organizat o excursie cu clasa la Muzeul Ceasurilor din Ploiești. Cred că eram în clasa a treia. Ce bucurie, excursie cu autocarul, la Ploiești. Am găsit muzeul fascinant pentru un elev de clasa a treia. Nu aș putea spune că am reținut un ceas sau un anumit tip de ceas anume din prezentarea ghidului, însă a fost ceva ce nu am uitat timp de patruzeci și ceva de ani, începutul turului ghidat în muzeu. Și asta deoarece pentru mine a avut o semnificație personală. Turul în muzeul ceasurilor începea dintr-o sală unde ni se arăta pe un perete primul ceas din lume. Toți copiii căutau cu privirea pe peretele unde aveau să descopere cum arăta primul ceas din lume iar acolo, pe o poliță mică, stătea un bibelou în formă de cocoș, așa cum aveam și noi în vitrina din sufragerie. Haha, râdeau toți amuzați de bibeloul alb cu creasta roșie. Acesta a fost primul ceas din lume? Da, el a fost, și chiar ceas deșteptător, răspundea ghidul zâmbind, poate și din faptul că, încă o dată, a nu știu câta oară, poanta a avut efectul scontat. Acela de a captiva atenția unui grup de copii gălăgioși intrați într-un muzeu. Acela de a te introduce într-o lume care începea să se dezvăluie cu lumânarea marcată cu 24 de ore, care prin ardere îți indica cât timp s-a scurs dintr-o zi și apoi cu celebrele clepsidre a căror formă inconfundabilă ne era cunoscută din povești și desene animate. Apoi urmau ceasuri de toate formele și mărimile, a căror poveste nu a mai încăput în mintea mea de elev de clasa a treia. Și nici despre Nicolae Simache, fondatorul acestui muzeu sau casa minunată care adăpostea muzeul, ori nu ni s-a spus, ori nu am reținut nimic.
Scriind aceste rânduri îmi dau seama ce timpuri am trăit. Pe scurt, firul roșu al poveștii ar suna așa: anii optzeci, elev de ciclul primar, excursie cu autocarul, de o zi, „cu clasa” la Muzeul Ceasurilor din Ploiești. Acolo eu am reținut și rezonat cu cocoșul deșteptător și lumânarea de ceară. Restul, adică esențialul, au constituit doar materialul unui sentiment. Sentimentul mărturisit cu sinceritate ca răspuns la întrebarea părinților de la întoarcerea în excursie: cum a fost? Răspuns: frumos.
Oricum, o variație față de zilele obișnuite de școală unde, cum a fost? Răspuns: bine.
Însă stau să mă gândesc, oare dacă nu stăteam la bloc, ci aș fi stat la casă, dacă casa ar fi avut o grădină, dacă am fi avut vecini ca baba Marineasca, care își bea cafeaua împreună cu tataia în fiecare dimineață la geamul din spate înainte de a se apuca să coasă la mașină, dacă în câteva case mai încolo pe stradă ar fi locuit domnul Fani, croitorul cu origini italiene care mi-a dat un sfat prețios: să nu te joci cu copiii care la scuipat spun flegma! Dacă pe altă stradă din apropiere ar fi locuit doamna Kretzulescu sau madam Ionescu, mama lui Pompilică, doamna Barbilian, medicul de familie, poate că aș fi reținut detalii despre casă sau întemeietorul muzeului.
Sau dacă timpul ar fi fost altul, poate că povestea care mi-ar fi rămas în minte nu ar fi fost cea cu rădăcini atât de rurale, cocoșul, lumânarea, ci pornind de la micul ceas de buzunar al regelui Carol Întâi, aș fi aflat cum într-o zi la Palat nu știu ce s-a întâmplat. Sau în drum cu trăsura, ceasul de voiaj a schimbat destinul unei domnițe.
Dar iată-mă din nou la Muzeul Ceasurilor din Ploiești. Între timp s-a schimbat mileniul iar în rolul copilului, fetița mea de șapte ani.
Duminică după-amiază, liniște pe o stradă parcă topită de caniculă. De data aceasta nu e autocar, ci mașina personală parcată undeva la umbră, nu e grup, suntem doar noi trei. Cu o oră înainte de ora de închidere apăs cu teamă pe mânerul porții. Se deschide. Avem noroc, trăim într-o țară normală. Și deși gardul de fier de pe timpuri nu ascunde privirii grădina, abia acum pătrundem în curtea casei unde ne întâmpină privirea parcă puțin obosită sau lipsită de nădejde a domnului Nicolae Simache ce privește spre poartă. Și îi dau dreptate să ne privească astfel dacă noi, după ce i-am citit numele de pe soclul unde își odihnește bustul de piatră, alegem să ne uităm la o grădină de flori frumos amenajată și îngrijită, ce reprezintă un ceas. Dar un ceas fără limbi care m-a scos puțin din lentoarea unei după-amiezi de duminică când a trebuit să inventez copilului o poveste cum că ora și minutul sunt indicate de jeturi de apă ce țâșnesc la fiecare minut, atunci când merg. Probabil undeva în călătoriile mele reale sau pe Internet există și așa ceva. Altfel, aici, ele există doar în imaginația mea, însă ceasul din flori fără limbi care să indice ora există și ține companie viu colorată și absurdă marelui ceas solar din metal, plasat lângă ușa de intrare în muzeu, la umbră.
Apăsăm pe clanța ușii și... usa nu se deschide. Adică era închisă. În fața ochilor programul care spunea clar, la fel ca pe Internet, că mai este cel puțin o oră până la închidere. Dacă întorci privirea nedumerită spre dreapta simți cum îți crește frustrarea. Dacă întorci privirea nedumerită spre stânga descoperi un buton de sonerie lângă care sta scris: sunați aici. Ceea ce și facem.
Ghicim niște camere mari după modul în care a sunat glasul femeii când ne-a răspuns, da, imediaat, și timpul petrecut până să auzim cheia răsucită în broască. Poftiți!
Înăuntru răcoare, curat, întreținut bine, se poate plăti cu cardul, liniște în care se aude doar ticaitul ceasurilor și indicația doamnei de la intrare: turul începe cu prima cameră pe stânga. Pare că a deschis muzeul doar pentru noi, iar acesta este un privilegiu.
Intru primul în camera din stânga și caut din priviri bibeloul sau măcar povestea. Lumânarea gradată cu cele 24 de ore era acolo, numai că de data aceasta mi s-a părut mult mai groasă. Și clepsidrele erau la locul lor, doar cocoșul, acest prim ceas deșteptător, pare că... a zburat.
Până să termin de povestit propria-mi poveste cu cocoșul bibelou, lumânarea și clepsidrele, fiica nostra ajunsese în cea de a doua cameră, unde printre zecile de ceasuri ca niște bijuterii minuțios lucrate, a ales să fie fascinată de un televizor imens poziționat ca o tabletă de dimensiuni colosale pe un catafalc de pal melaminat. Ceva mai inadecvat în tot muzeul acesta în care se vede cu ochiul liber că cineva ține la el, îl îngrijește, îi prețuiește exponatele și memoria, am crezut că nu există. Of Doamne! Și când spun asta, ridic privirea și văd candelabrele de sticlă cu multe becuri LED cu lumină albă, rece, de neon, în contrast cu reflectoarele mici, discrete, cu lumină caldă poziționate pe șine suspendate, care au rolul de a lumina exponatele.
Dacă întreg muzeul, exponatele lui, si mă repet intenționat, sunt atât de bine întreținute, clădirea restaurată, pare că aceste becuri pentru candelabre au fost cumpărate de femeia de serviciu sau șoferul instituției, reprezentând ceva frumos, ca la ei în sufragerie.
Pe televizorul cu touch de primă generație pare că un elev de clasa a patra a realizat un PowerPoint cu câteva explicații pe care le-a spus ghidul acum 40 de ani și le-am uitat eu acum. Ca la un joc, provocarea era să te întinzi peste catafalc ca să ajungi la un X minuscul care închidea o pagină fără de care nu puteai citi altă informație. Un metru și jumătate diagonală, însă „creatorul”, designerul, a înghesuit textul pe dimensiunea unui A4 care are bară de scroll vertical și deasupra barei acel X din câțiva pixeli. Displayul acesta are la îndemână și butoane de volum, dar bine că nu scoate niciun sunet și în jurul orelor fixe poți auzi cum bat pendulele, ies cucii și în rest ticaitul ceasurilor care nu au obosit de sute de ani și nu au fost uitate. Revin la monstrul de pal melaminat ce odihnește televizorul sensibil la atingere, acest monument de actualitate într-o lume de basm, am remarcat că lângă butoanele de volum are și două intrări de USB. Sunt sigur că din câteva atingeri bine plasate se poate încărca un conținut mult mai inspirat, interactiv și atractiv, chiar și de către un tânăr artist în arte vizuale în devenire. Dacă căutați o scenă sau o simeză, aici poate fi ea. Pentru că la încă o sală distanță se poate.
Un salt în timp, imaginație și creativitate. A venit doamna de la intrare și a apăsat un ENTER de pe o tastatură parcă uitată pe o pianină automată de secol XIX și a început magia. O instalație multimedia în care un proiector atât de bine plasat încât îl făcea nereperabil proiectează printre pendule imagini dintr-un Ploiești de altă dată. Muzica pare că vine din pâlnia unui gramofon. Limbile pendulelor se învârt rapid, timpul trece în timp ce noi privim cu gura căscată. Așa da. O intervenție adecvată într-un astfel de spațiu, chiar superbă. Bravo realizatorilor!
Și mai este o instalație multimedia în acest muzeu. Una pe care aș situa-o undeva între această proiecție superbă și televizorul pe catafalc. Ca adecvare și realizare, mai aproape de proiecție dar despre care nu o să vă spun mai multe, vă las sa o descoperiți singuri. Nu vă spun decât ca ea se află în camera ceasurilor cu discoteca. Discoteca, adică colecție de discuri, nu la ce reprezentare aveam unii dintre noi. Sau camera unde pe un exponat de sute de ani stă un alt exponat : o cutie de plexiglas, sigilată și pe de-a stânga și pe de-a dreapta cu ștampila de la Direcțiune, pe care scrie „Tips” iar prin transparența căreia se vede în interior un morman de bancnote verzi, verzisori, de 1 leu, din zilele noastre. Zile în care putem face și noi drumul invers al fanarioților până la Stambul unde o să descoperim aceeași inscripție pe cutiile de la recepțiile hotelurilor sau lângă șoferi în taxiuri sau maxi-taxiuri care la ei se numesc „Domuş”, care ne duce cu gândul la bacșis. Dar nu trebuie să mergem atât de departe, pentru că astfel de cutii găsim și în bisericile noastre de peste tot, iar reproduceri fidele în plexiglas găsim chiar lângă casele de marcat ale supermarketurilor și McDonald's-urilor la fel de peste tot. Și nici cu gândul să nu ne ducem până așa hăt departe, să revenim la Muzeul Ceasurilor care REUȘEȘTE să facă o legătură, un arc peste timp, să ne ducă pe ritm de ticait, nu țăcănit, în multiple timpuri: regi, domnițe, negustori, bacșiș, țărani, muncitori, tehnologie, POS, tips.
Unde sunt țăranii, muncitorii?
Niciun exponat nu te transpune direct în alt timp. Acesta este farmecul muzeului. Spre exemplu, cu o jumătate de oră înainte de închidere au venit doi bărbați care, după modul familiar în care discutau cu doamna distinsă care ne-a deschis, ne-a invitat, ne-a indicat și a apăsat butonul ENTER de pe tastatură, păreau de-ai casei. Imaginația mea, ajutată și de frânturi din discuția lor în care am auzit „englejii” sau „pă Ploiești”, mi i-a închipuit ca șoferul instituției și paznicul care a venit să o schimbe pe doamna la program. Cel din urmă ne-a dat și o lecție discretă, subtilă aș spune, de sustenabilitate, când a stins luminile din una din camerele din care tocmai am ieșit.
Mulțumim celor care finanțează și îngrijesc acest muzeu. Ne dorim să revenim, să vizităm și celelalte muzee din Prahova.
Muzeul Ceasurilor din Ploiești, un muzeu de nota 10, chiar dacă mai sunt și unele lucruri care pot fi făcute mai bine, dar care dacă nu ar fi, nu am avea ce povesti sau îmbunătăți. :)
Cât despre personalitatea fondatorului, Nicolae Simache, exponatele muzeului, casa care le adăpostește și poveștile lor, vă recomand să le vizitați și dacă vă plac, să căutați să le descoperiți și apoi să le povestiți.
