În stația Piața Victoriei, un bărbat în jur de patruzeci de ani așteaptă autobuzul împreună cu o femeie în vârstă, a cărei înfățișare arată ca și cum s-a gătit de o vizită la oraș. O ajută să se urce în autobuzul care nu este aglomerat și o conduce spre un loc liber, să se așeze. Bărbatul ia loc lângă ea și începe un tur ghidat, ca pentru o persoană care nu a mai fost de mult în București.
– Mă duc să validez.
Validatorul emite un bip caracteristic.
– Am validat, dar pesemne că nu au trecut cele nouăzeci de minute și nu mi-a mai luat bani. Acum poți să circuli nouăzeci de minute cu aceiași bani. Nu mai este ca înainte, când aveai nevoie de un alt bilet când te urcai într-un alt mijloc de transport în comun. Măcar atât au făcut și ei.
Cât a durat validarea și explicațiile, autobuzul a parcurs o parte din Calea Victoriei și s-a apropiat de Piața Revoluției.
– Uite, ajungem în locul de unde a fugit Ceaușescu. Atunci, la Revoluție, cu elicopterul.
– În stânga este Opera (n.a. Ateneul), în dreapta este Cercul Militar (n.a. Palatul Regal). Aici este o biserică (n.a. Kretzulescu). Nu știu ce biserică este, dar în spate este Sala Palatului. Uite, lângă ea și-au făcut popii magazin. Păi da, au luat spațiul și și-au făcut magazin.
Autobuzul trece de magazinul Muzica și oprește la semaforul de la următoarea intersecție. Omul continuă să îi prezinte femeii ceea ce vede pe geam, iar aceasta ascultă fără să spună ceva.
– Aici, pe stânga, este un hotel. Înainte se numea altfel. Și pe dreapta au făcut ăștia un hotel nou. Mai înainte e Capșa.
Autobuzul înaintează și ajunge la Capșa.
– Ăsta este Cercul Militar (n.a. scrie pe el). Clădirea aia de dinainte nu știu ce o fi fost, dar e degeaba, cum este și asta. În față au făcut un hotel frumos: Grand Hotel Boulevard, dar nu știu de cine este administrat acum.
Autobuzul își continuă traseul pe Calea Victoriei, care la această oră este destul de liberă.
– Aici este Poliția Capitalei. Vor să o refacă. Sau să o dărâme. Și așa nu mai avem Poliție. Nu sunt buni decât să bată demonstranți împreună cu jandarmii. La proteste apar și ei să întrebe de ce protestezi, în rest nu sunt buni de nimic. Nu mai avem Poliție.
– Aici e CEC-ul.
Citește pe niște steaguri din fața clădirii: CEC Bank, după care continuă ghidajul:
– CEC!... Pentru cine are bani.
Autobuzul tocmai a ieșit de pe Calea Victoriei.
– Hai că aici coborâm.
Cei doi coboară împreună. El o ajută pe femeie să coboare, cu aceeași atenție deosebita cum a făcut și cu zece minute în urmă, la urcare.
În stație văd doi controlori. Aș avea timp să cobor înainte de a se urca ei, dar, din cauza vitezei cu care ar trebui să acționez, imposibil să nu o bruschez pe doamna care stă lângă mine. Iau o decizie rapidă și aleg să rămân blocat pe locul de la geam. Văd cum unul dintre ei, înainte de a păși pe scara autobuzului, aruncă pe jos țigara încă neterminată. Îmi rămâne în minte imaginea degetului cu care a apucat și a scos țigara din gură, cu o unghie tăiată scurt, din carne, dar sub care, chiar și așa, își făcuse loc negrul de la alte munci.
Deoarece in general dimineața nu prea am văzut controlori, de astăzi mă hotărâsem să încep să fac un „saving” de 3 lei atunci când merg la birou.
Au validat ceva cu telefonul la validator, alt bip caracteristic, și au început controlul. Mintea îmi mergea rapid: să cobor la prima, în speranța că ei nu ajung la mine? Exclus, prea puține persoane în autobuz, plus că gestul ar părea unul disperat. Să mă cert cu ei, cum că ieri nu a mers tramvaiul 41, iar eu a trebuit să merg o stație pe jos și acum mă simt îndreptățit la o reparație financiară? Prea complicat, îmi stăruia unghia aceea cu negru în minte. Dar știi ceva? Atitudinea contează. Ia să mă liniștesc instant, să iau o mină relaxată și să încep să caut telefonul.
În acest timp, tipul deja o controla pe doamna de lângă mine. Aceasta a scos un card pe care el l-a validat cu telefonul.
Deschid si eu aplicația Revolut. Pe telefonul meu aceasta se închide instant. O problemă pe care o cunoșteam. Mai apăs o dată, de această dată, ca de obicei, se deschide. Caut o plată la STB. Găsesc una de acum două zile. I-o arăt. Omul se uită sau se face că se uită la telefon și apoi aprobă din cap că totul e în regulă. Îmi reprim uimirea și-mi reamintesc că atitudinea face totul.
Celălalt controlor a prins un tip, genul corporatist la patruzeci - cinzeci de ani, fără bilet. La prima stație coboară toți trei și continuă discuțiile în stația de autobuz.
Apoi am ajuns la Unirii 4.
